Un bărbat cu o construcție spirituală ca a ta, nu se plimbă pe orice planetă,  așa încât emoția mea e de înțeles. Colindând aceleaşi străzi cu tine, uneori mă simt mai departe decât atunci când aveam fizic între noi un ocean şi un continent.

         S-a împlinit... Freamătul meu s-a revărsat azi în lacrimi. O plângere molcomă, fără oftat, cu lacrimi izvorând liniștite din ochii țintuiți în gol. O plângere geamănă cu cea din penultima noapte în depărtare, când ți-am cerut degetul să-l țin. Mi-am plâns incertitudinile, incapacitatea de a mă regăsi în această toamna, dorul de tine. O plângere izbăvitoare, ca o împărtășanie.

---

 

Parcă am fost acolo şi n-am fost... corpul meu se lăsa iubit de tine, sufletul zbura pe undeva să se contopească cu al tău. M-ai iubit iscusit, mi-ai şoptit cuvinte sublime, unele dintre care au produs vibraţii puternice. Găsesc în tine plinul pentru mai multe goluri adunate în mine... un amant desăvârşit, bărbat demn, intelect şi... suflet, tu ai suflet. Nu mă pătrund acum de cugetările filosofice vizavi de el, dar... eu cred ca toţii reuşim să adunăm componente ce ar putea constitui un întreg numit suflet, dar nu mulţi putem să le armonizăm pentru a obţine acest întreg. Deşi a avut de trecut mai multe praguri, emoţia mea pentru tine le-a supraveţuit... agitându-se pe alocuri, revine în albie mai profundă, asumată şi resemnată.

Ştii așa o senzaţie, că parcă nu-ţi ajung emoţii să simţi întreaga intensitate a momentului, îţi sare sufletul din piept, parcă ar fi resuscitat. Simt atâta trăire, de parcă toată fiinţa mea s-a concentrat într-un singur punct. Toate speranţele, temerile, bucuriile, tristețile într-un vârf de ac. E atâta intensitate în punctul ăsta, că poate provoca cu uşurinţă o explozie. Puterea ta de seducţie a trecut jumătate de glob cu intensitatea care unii nu o au nici până în jumătatea ailaltă de pat. Recunoscătoare providenței pentru tot ce trăiesc, pentru chipul ce ţi-l port în gând, pentru tot ce poate fi.

Lectura acestei scrisori, mă cutremură de fiece dată. Asta se întîmplă datorită intensităţii iubirii ce-o port în mine.
De la Gustave Flaubert către Louise Colet, 1846:

“Te voi acoperi cu iubirea mea data viitoare când te voi vedea, cu mângâieri și extaz. Vreau să mă înfrupt din tine, cu toate bucuriile cărnii până o să leșini și o să mori. Vreau să te uimesc până într-acolo cât să-ți spui că niciodată n-ai avut parte de asemenea trăiri. Când o să fii bătrână, vreau să-ți amintești aceste câteva ore, vreau ca oasele tale secătuite să se înfioare de plăcere când te vei gândi la acele momente.”